Prin literatura
pentru copii înţelegem operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă au
fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi
poate fi apreciată în funcţie de criterile estetice ale acestuia. Ca sfera de
cuprindere a literaturii pentru copii putem să includem aici basmele şi poveştile,
legendele şi miturile popoarelor, poezia şi chiar dramaturgia pentru copii.
Literatura pentru copii cunoaşte adevărata
ei înflorire în secolul al XIX- lea şi importante au fost în primul rând
operele scriitorilor francezi. (ex:Victor Hugo)
În literatura română copilăria a
apărut ca temă a operelor scriitorilor de la 1848 (Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo şi Ion Ghica). Ea a continuat strălucit să apară în
epoca marilor clasici prin operele lui
Mihai Eminescu, Ion Creangă sau George Coşbuc.
Basmul
Definiţia basmului:
În general, basmul este definit drept o creaţie epică, de
origine populară în care elementele realului se îmbină cu cele fantastice. După
George Călinescu „basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
mitologie, epică, ştiinţă, observaţie morală...”
Basmul
cuprinde naraţiunea unor întâmplări ale unor personaje imaginare (zâne,
feţi-frumoşi, animale năzdrăvane) angajate în luptă cu forţe nefaste ale
naturii (zmei, balauri, vrăjitoare) pe care le vor birui, pentru a evidenţia
victoria binelui asupra răului.
Felurile basmelor (clasificarea)
În
funcţie de structură, personaje şi caracteristici ale naraţiunii, distingem trei
mari grupe de basme:
- Basme fantastice- în
care dominant este elementul miraculos
2.
Basme nuvelistice- în care atmosfera este mai aproape de realităţi concrete
ale vieţii rurale
3.
Basme animaliere- dezvoltate din vechile legende totemice (totem= animal sau plantă considerat
la unele popoare arhaice obiect de cult)
Între basme şi poveşti nu există deosebiri
esenţiale, doar că în primele predomină fantasticul. În basme deşi caracterul
dominant este fantasticul, iniţial motivele de inspiraţie au fost aspectele
vieţii, de aceea basmele au izvorât din năzuinţa omului spre mai bine, din
dorinţa de a învinge răul şi greutăţile provocate fie de forţele naturii, fie
de cele sociale. În general basmele sunt expresia dorinţei de dreptate şi de
libertate, de bine şi de frumos.
Tema şi subiectele basmelor
Se afirmă în general că tema basmelor este
lupta între bine şi rău care se termină totdeauna cu victoria binelui. Aceasta
pentru că în basm sunt înfăţişate cupluri de opoziţii ca: bunătate-răutate,
frumuseţe-urăţenie, adevăr-minciună, curaj-laşitate, modestie-îngâmfare, etc.
Aşadar tema este reflectarea unui aspect general al realităţii, surprins
artistic în opera literară. De exemplu: dragoste, natura, destinul, etc. Subordonat
temei este motivul, de exemplu: motivul mărul de aur sau cifrele simbolice
(3,7,...). Aceste motive pot fi dinamice (schimbă situaţia eroilor) şi motive
statice care nu influenţează povestirea.
Subiectul
este construirea artistică şi înlănţuirea evenimentelor în opera literară.
Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. În basmele diferitelor popoare se
găsesc subiecte şi personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte
apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de aspiraţii de-a lungul
veacurilor şi circulaţia liberă a motivelor folclorice. De exemplu: aceleaşi
motive şi aceleaşi personaje care apar în povestea „Motanul încălţat”,
prelucrată de Ch. Perrault după un basm popular francez, se găsesc şi în
povestea populară rusească „Kuzma cel peste noapte îmbogăţit”. Personajul
„Cenuşăreasca” îl aflăm la francezul Perrault, la Fraţii Grimm, la povestitorii
ruşi. Deci asemănarea subiectelor şi prezenţa aceloraşi personaje, chiar dacă
au alte nume, dovedesc universitatea basmelor.
Personajele
Personajele
basmelor sunt în majoritate, învestite cu puteri supranaturale. Ele sunt
grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele
răului. Specificul lor constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de
caracter care este îngroşată la maximum.
Fiind
dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii,
dreptăţii, frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri
ale fătărniciei, ale urăţeniei, ale răutăţii sau laşităţii.
Caracterul
eroilor şi acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe: nu existe luptă între
sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj. Personaje intermediare nu există, ele fiind
ori pozitive, ori negative, iar victoria va fi întotdeauna de partea binelui.
Basmele
înfăţişează o lume exotică, de tipuri umane de o frumuseţe ideală, de un rar
simţ cavaleresc, dar creează şi tipuri stranii, monstruoase, situate la polul
opus eroilor pozitivi.
Referitori la clasificarea personajelor studiile moderne au
trecut de la clasificarea simplistă (în pozitive şi negative) la una bazată pe
esenţa fiinţei umane şi a caracterului, nu după rang social, ci după starea
biologică. După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în:
a)
Grupa seniorilor
b)
Grupa eroilor
activi
c)
Grupa opozanţilor
d)
Grupa actanţilor
a)
Grupa seniorilor
Cuprinde personajele bătrâne caracterizate prin
pasivitate. Acestea sunt: împăraţi, împărătese, moşneag, babă sau fraţi mai
mari ai eroului. Împăraţii bătrâni suferă pentru că nu au copii; funcţionând
după regula pasivă, ipostaza împăratului este ştearsă, el nehotărând nimic,
nici chiar când este vorba despre familia sa. Rolul împăratului este decorativ,
formal, el limitându-se la declanşarea acţiunii basmului. Chiar când declară
război, împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie, cursul evenimentelor
fiind schimbat de feciorul cel mic.
În unele naraţiuni împăraţii se prefac în urşi
sau balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâţi să plece în
lume.
În basmele româneşti de multe ori ei sunt
denumiţi prin culori: Roşu-Împărat, Verde-Împărat, etc. Numele nu are
corespondenţe cu anumite valori morale, poate avea însă valori simbolice. Nici
împărătesele şi nici fraţii mai mari ai eroului nu au roluri active în
desfăşurarea acţiunii.
b)
Grupa eroilor
activi
Din această grupă fac parte cei cu iniţiativă,
caracterizaţi prin spirit de aventură şi curaj.
Personajul sau eroul central al basmului este
fiul cel mic(prâslea) caracterizat prin antiteză cu fraţii săi mai mari. De obicei
el este numit Făt-Frumos (bărbat tânăr). Opus fraţilor mai mari şi
adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înţelepciune, curaj,
calităţi pe care le dovedeşte treptat, trecând anumite probe. În incipitul
naraţiunii, viitorul erou apare total lipsit de trăsături eroice menit să-i
justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab, neajutorat, chiar „prostănac”
de care râd fraţii şi părinţii. În societate patriarhală, la moartea tatălui,
fiul cel mare devine capul familiei, cu drepturi nelimitate asupra celorlalţi
fraţi. Datorită acestui obicei, fiul cel mic este o victimă, deci simpatiile se
îndreaptă pe el şi basmul îl transformă în erou. În basmul fantastic există şi
alte personaje pozitive, dar unul singur devine erou. Reuşita lui depinde de o
serie de condiţii ca o naştere neobişnuită, calităţile lui pozitive, ajutorul
actanţilor sau forţa adversarului.
Naşterea
lui Făt-Frumos este ilogică din punct de vedere raţional, însă tocmai prin
neobişnuitul ei, faptele lui Făt-Frumos sunt justificate. După naştere, le fel
de miraculoasă este şi dezvoltarea viitorului erou, care creşte într-un an cât
alţii în zece. Toţi eroii basmelor pleacă într-o călătorie, fie pentru a-şi
căuta norocul, viitoarea soţie, pentru a elibera fete răpite de zmei, pentru a
ajuta un împărat, etc.
Drumul
devine un parcurs ai iniţierii. Eroul trebuie să treacă de nişte probe sau
trepte până a dovedi că este un personaj care şi-a desăvârşit personalitatea. Singur, Făt-Frumos nu poate
înfăptui nimic, în ascensiunea sa; până în momentul când devine împărat el este
ajutat de confidenţi care îi dau sfaturi bune, de animale care îl ajută pentru
că şi el a fost generos şi de obiecte miraculoase (paloş, suliţă, bici, etc.).
El e conceput la dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o
forţă fizică supraomenească, ci îşi învinge adversarii fie prin isteţime, fie
cu ajutorul actanţilor.
Eroina
în basmul românesc este fata de împărat, care cel mai des se numeşte „Ileana
Cosânzeana”. Calitatea dominantă a erionei este frumuseţea strălucitoare,
comparată cu astrul zilei: „la soare te puteai uita, iar la dânsa ba”. Ea
locuieşte într-un loc inaccesibil pentru un om obişnuit: „în lumea de dincolo”,
„în căsuţa din vârful copacului cu crengile în cer”, sau „în stâna de piatră”.
De cele mai multe ori este prizoniera unui zmeu sau a unei vrăji, care o ţine
captivă. Când nu are origine împărătească, eroina se aseamănă cu fata din
popor, săracă dar harnică şi modestă, îndurând suferinţe multe din partea mamei
vitrege sau a unei stăpâne bogate şi rele. Prin modestie, perseverenţă şi
isteţime, învinge toate greutăţile şi este fericită alături de soţul ales. În
principal eroina basmului fantastic este simbolul ideii de „frumuseţe râvnită”.
Personajele de acest gen sunt de obicei „pasive” şi există pentru a fii răpite
de zmei, iar apoi să fie salvate de erou.
În basmele
fantastice apar ca antiteză a zmeilor, zânele. Acestea sunt: fiinţe cu farmec,
cu calităţi morale ideale. Cuvântul „zână” în limba română derivă probabil din
Diana, zeiţa, care în mitologia romănâ era considerată simbol al luminii şi
ocrotitoare a vânătorii. În basmele fantastice zânele pot apărea metamorfozate
în broaşte sau păsări, care au puterea miraculoasă de a se da de trei peste
cap, devenind frumoase şi putând deveni soţii ale fiilor de împărat. În alte
basme zânele se însoţesc cu muritorii, pierzându-şi calitatea de nemuritoare.
c)
Grupa opozanţilor sau adversarilor
Îi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor activi:
zmei, balauri, diavoli, scorpii, Muma-Pădurii. Fiind operă epică, basmul se
axează pe ideea de intrigă şi conflict. Eroilor le stau în cale opozanţii.
Zmeii
cunosc diferite ipostaze, el este de cele mai multe ori un monstru, făptură
pluricefală(3,6,9 capete). Apoi zmeu este o făptură zburătoare care poate sufla
flăcări pe nări şi pe gură. Ca trup, este de dimensiunea uriaşilor: „o falcă îi
ajunge la răsărit, una la opus”. În basm cititorul întâlneşte pe zmeul
„răpitor” – care răpeşte fete de împărat – pe zmeul „ameninţător” şi
„asediator” – care asediează un oraş pentru a i se dă o fată ca să o ia de
nevastă sau să o mănânce – pe zmeul „păzitor” al hotarelor de pe tărâmul
celălalt, sau pe zmeul „devorator”, dornic mereu să-l înghită pe erou. De felul
său zmeul e nemuritor şi invincibil, fiind înzestrat cu putere herculeana cu
simţ olfactiv foarte dezvoltat, violent şi crud, având porniri canibalice;
urmărindu-l pe erou el se poate metamorfoza în balaur, pom, floare, fântână, ca
mijloc de apărare. Cu toată forţa lui fizică supranaturală zmeul este fricos,
lipsit de facultatea de a raţiona, nătâng, fapt pentru care poate fi păcălit şi
omorât de un pământean isteţ.
Mai rele
decât zmeii sunt zmeoaicele. Zmeoaica bătrână îşi iubeşte cu patimă
feciorii, răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe:
zboară, se caţără pe munţi, îi împietreşte pe duşmani, mănâncă pomii, găureşte
piatra, etc.
Balaurul
este un duşman des întâlnit în basme. Este monstruos prin dimesiuni, putere şi
vitalitate, crescându-i la loc capetele tăiate. În basmul românesc balaurii
sunt de mai multe feluri: unii cu aripi, aruncă pe gură foc şi smoală, au până
la 12 capete. El este distrugător şi rău, reprezentând piedică în drumul spre
restabilirea dreptăţii, pe care merge Făt-Frumos.
Diavolul.
În basmul fantastic românesc diavolul este un personaj complex. El poate
întruchipa chipul Satanei, ca duşman al omului care fură fete sau le chinuie,
dar adesea poate fii uşor păcălit. Două personaje cu apucături malefice sunt
Gheonoaia şi Scorpia. Ele sunt de obicei surori şi personifică femeia rea,
urâcioasă şi cicălitoare. Ele stăpânesc moşii întinse şi pedepsesc pe oricine
care le calcă.
Muma-Pădurii este la fel de fioroasă, rea dar poate fi învinsă de
Făt-Frumos.
d) Grupa actanţilor
Actanţii sunt agenţi narativi, adică procedee declanşatoare
de episoade, de ivire a noi evenimente. Aceştia sunt obiecte miraculoase(numite
auxilia), personaje cărora li se destăinuie(confidenţi) şi fiinţe fără de care
nu poate reuşi(adjuvanţi).
Obiectele care sunt în categoria auxiliilor
îl ajută pe erou în luptele sale cu opozanţii. Acestea pot fi: paloş, suliţă,
arc şi săgeţi, buzdugan, cuţit, perie, etc. Aceste obiecte se fac simţite în
relaţia basm - element miraculos. Obiectele acestea sunt fermecate, acţionează
la porunca omului şi contribuie la reuşita eroului. Trăsătura lor
carecteristică constă în faptul că ei nu aduc efectul dorit dacă au căzut în
mâinile unui personaj nepriceput, leneş, lacom sau necinstit. Ele slujesc unui
om drept, harnic şi cinstit, cu ajutorul lor eroul basmului învinge piedicile
puse înaintea sa. Când posesorul lor e deposedat de acele obiecte, eroul îşi
pierde puterile şi rămâne la discreţia opozantului. În concluzie obiectele
miraculoase încifrează idei morale şi sociale, deci valori simbolice.
Confidenţii dau sfaturi eroului şi îi arată drumul cel bun. Acestea
pot fi: un moş sau o babă, un câine, calul năzdrăvan, Sfânta Lună, Sfântul
Soare, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică. Calul năzdrăvan e
sfetnicul şi prietenul cel mai apropiat al lui Făt-Frumos. El trece de multe
ori din sfera confidenţilor în cea a adjuvanţilor. La începutul naraţiunii în
general calul e slab şi bolnav, însă mănâncă jar şi devine năzdrăvan, putând să
zboare „ca vântul şi ca gândul”. El fuge cu eroul din faţa zmeoaicei şi are în
ureche tot feluri de obiecte trebuincioase: gresie care se preface şi munte de
piatră, perie care se transformă în pădure deasă, inel, săgeţi, arc, etc. Calul
vorbeşte, dă sfaturi, uneori se substituie lui Făt-Frumos. El are roluri
multiple, în special cel de a străbate fulgerător spaţiul şi de a-l purta pe
erou unde doreşte.
Adjuvanţii
eroului formează o clasă bogată şi diversă, pentru că săvârşesc acte generoase
pentru tovarăşii de drum. Pentru binele făcut fiinţelor umile, ele îi fac drept
recompensă daruri şi la nevoie îl ajută. Din rândul adjuvanţilor fac parte
animale şi păsări (furnică, albină, corb) sau personaje cu însuşiri
supranaturale (Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Gerilă sau Păsări-Lăţi-Lungilă). Mai
pot să fie uriaşi sau forţe personificate ale naturii(chrivăţul, vântoase,
etc.). O reminiscenţă din mitologia romanilor sunt ursitoarele care apar la
naştere şi sunt prevestitoare bune sau rele ale vieţii omului. Toţi aceştia au
rolul de a înlătura piedicile din calea eroului, simbolizând ideea de prietenie
şi ataşament.
Compoziţia şi stilul basmelor
Compoziţia basmelor se distinge în
primul rând prin acele formule tradiţionale pe care nu le întâlnim în alte
opere literare. Acţiunea e plasată într-un timp mitic, neverosimil, imposibil
pentru logica raţiunii obişnuite: „când curgea râul de lapte”, „când umbla
Dumnezeul cu Sfântul Petru pe pământ”, „când toate animalele trăiau laolaltă”.
La fel de neverosimil e spaţiul întâmplărilor din basme: „într-o pădure fără
copaci”, „într-un sat fără case”. Spaţiul poate fi subpământean, adică „tărâmul
celălalt”, dar şi pământean, însă plasat departe de cel în care vieţuiesc
povestitorul cu ascultătorii săi: „peste nouă mări şi nouă ţări”. Acestea se
numesc formele introductive sau iniţiale. Ele transpun cititorul în atmosfera
feerică a basmului, în lumea irealului şi îi captivează atenţia. Timpul vag şi
locul unde petrec faptele din poveste („A fost odată ca niciodată, că de n-ar
fi nu s-ar povesti”), ca şi tenta ironică îi sugerează cititorului că lumea
ficţiunii e de scurtă durată şi nu este obligat să-l crede cu totul pe
povestitor („când se potcovea purecile”, „când porcii vorbeau în versuri”,
„când găinile aveau dinţi”, „unde se bat munţii în capete”, etc.).
Formulele mediane sau de mijloc au funcţia de liant între diferite
epizoade ale naraţiunii sau între narator şi cititor: „un tăciune şi un
cărbune, spune poveste, spune...”, „hai înainte cu poveste, că înainte mult mai
este...”.
Formulele finale au rolul de a-l reduce pe cititor din planul ficţiunii
în cel real, din lumea fantasticului în aceea în care vieţuieşte: „şi-am
încalecat pe o şah şi v-am spus povestea aşa”, „am încălecat pe o căpşună şi
v-am spus o gogonată minciună”, „şi trăiesc şi astăzi, dacă nu au murit încă”.
Pe lângă aceste formule basmul are ca specific stilistic repetiţia. Eroii
şi acţiunea sunt grupate pe principiul trinităţii: ei luptă cu trei zmei,
eliberează pe cele trei fete, există trei palate, trei probe, dar şi şapte
inimi nouă mări şi nouă ţări. Pe lângă repetiţie naratorul foloseşte alte două
figuri de stil: antiteza, pentru a sublinia lupta cu opozanţii şi hiperbola,
pentru a scoate în evidenţă trăsăturile excepţionale ale erolilor.
